De ce daca spun ca sunt un zero intr-o anumita chestiune lumea spune ca ma subapreciez? Oare chiar nu pot sa stiu care e valoarea mea?
De ce daca spun ca nu ma voi marita niciodata pentru ca nu sunt capabila sa am o familie aud fraza: "ai sa te schimbi..."; sau si mai nasol: "eu credeam ca esti mai cu picioarele pe pamant.". LOL. Adica daca eu vad ceea ce ar trebui sa vada 80-90% din populatie inseamna ca sunt cu capul in nori?
In momentul asta plang...
De ce plang? Pentru ca m-am saturat ca ceilalti sa ma vada doar din prisma a ceea ce vor ei sa vada. Sa ma judece doar din prisma a ceea ce altii au facut, considerand ca daca altii au facut si eu trebuie sa pot face, indiferent daca eu spun ca nu pot. Alooo....lume!!!......NU SUNT O OAIE! Am un cap pe umeri si am aproape 24 de ani.....consider ca pot sa ma judec si singura si ca pot sa imi dau si singura o nota. Daca eu zic ca nota aia nu e de trecere voi de ce imi tot scoateti ochii ca altii au luat 5-ul chiar daca nu il meritau? NU ma intereseaza altii. Eu sunt unica.
Sa revenim. De ce plang? aaa...da. Plang pentru ca tocmai am fost nevoita sa pun punctul pe i, sa le spun altora (parintilor mei) ceea ce trebuiau sa judece singuri: ca se asteapta la ceva ce nu se va intampla niciodata (sau cel putin are sanse de 1% sa se intample). Se asteapta de la mine sa ma angajez in domeniul in care am terminat facultatea. Ha ha. Daca mai traiam pe vremea lu' raposatu poate. Dar in conditiile in care facultatea se gata indiferent daca tu ai sau nu habar macar de numele profilor cu care ai avut cursuri si in conditiile in care pentru fiecare job exista 3-5 someri....A..Da....ar mai fi si problema ca eu de 6 ani COPIEZ la 70% din teste/examene si ca studiul individual efectuat de mine (cel care nu include cuvinetele warcraft si facebook) atinge ridicatul prag de 0.1% din timpul meu liber.
In concluzie plang pentru ca daca spun ca sunt o proasta (si cand folosesc acest cuvant nu ma refer la notele mele de la examene sau la IQ-ul meu de 118 conform unui test "idiot" cu care mi-am pierdut 45 de minute din viata ci ma refer la abilitatile mele de programatoare) mi se reaspunde: "daca tu singura te desconsideri cum ai vrea sa fi angajata de cineva?".
Imi pare rau parinti, dar NU voi fi angajata ca programatoare. Nu pentru ca n-as putea sa fiu o programatoare foarte buna. Ci pentru ca nimeni (inclusiv eu) nu si-a pierdut si nu-si va pierde timpul cu mine sa ma ridice deasupra nivelului lui "for", "if" si "do...while". Ce daca pot? Ce daca ma duce capul si stiu sa fac un program pe care poate altii nu-s in stare sa-l gandeasca? Trebuie sa stiu sa si scriu acel program intr-un limbaj de programare anume. Sau stai! Mai bine as zice minim in 3. Si daca alea 3 ar fi Java, C# si html ar fi... a da...exact ceea ce asteapta angajatorii (ori poate nu..ca ei se mai asteapta sa mai ai si 1-3 ani experienta...nu de alta dar sa aiba garantia produsului asigurata....si mai vor si oameni disponibili la program prelungit pe un salar de 9-10 milioane).
Ce fac altii? Ce fac cei care au 5-6 la examene si nu 8-9 ca mine? Unde se angajeaza aia?
De unde sa stiu eu? Oare chiar conteaza? Oare chiar ar trebui sa ma intereseze? Sunt eu o oaie sa ma raportez la turma? Si atunci de ce nu ma credeti? De ce nu aveti incredere in mine cand zic ca nu se poate? Am aproape 24 de ani....cati trebuie sa mai treaca ca sa ma creada cineva destul de matura incat sa pot rosti ceva care sa fie luat in considerare chiar daca e in sens opus deplasarii turmei?
Precum chestia cu maritatul. De ce ma mai intreaba lumea daca m-am maritat sau cand ma marit din moment ce eu le tot repet ca asta nu se va intampla niciodata? Ce daca altele vad in asta un scop in viata (apropo: cine o fost tampitu' ala care o inventat conceptul ala absurd ca trebuie sa lasi ceva in urma ta caci asta e scopul tau in viata?...Da....cred ca Dumnezeu.....sau poate numai o interpretare aiurea a bibliei.)? Ce daca miliarde si miliarde de oameni au facut pasul asta? Daca eu consider ca nu sunt capabila de a avea o familie cum poate toata lumea sa ma contrazica? Si, si mai absurd sa imi toarne replica:"Mai incolo o sa gandesti altfel.". Cand mai incolo? Copiii trebuie facuti pana la 23 de ani daca vrei sa ai si tu si copiii tai o sansa la o viata confortabila, in care diferentele de opinie sa nu fie atat de accentuate de diferenta de varsta,si in care facultatea copiilor sa nu fie platita din pensia parintilor(asta crek o sa o rezolve totusi cei de la conducere prin amanarea varstei de pensionare undeva spre varsta de 70 de ani=)) ). Si oare de ce as vrea sa ma marit? Poate el sa imi ofere ceva mai mult decat imi pot oferi singura? Confort...cred ca de asta am parte mai mult daca sunt singura. Intr-adevar banii sunt mai greu de strans in 1 decat in 2 dar nici de frecat bai, aragaze, chiuvete, de spalat haine, vase, covoare,de facut patul, curat in casa, macare si altele nu e mai usor in 2 decat in 1. Ca sa nu mai vorbim in 3 sau 4. Sa faci copii! Hilar! 9 luni de disconfort pt. ce? O broasca zabaloasa si cacacioasa timp de alte inca 9 luni,apoi 3-4 ani de griji ca iti cade odrasla in canal, in fantana, ca isi trage un sertar pe el sau cine mai stie ce altceva, apoi vre-o 5 ani in care cica il modelezi (poate astia 5 ani sa fie placuti...dar nu as garanta....nu de alta dar cam pe aici incepe faza cu "mami dar luna de ce e pe cer?si soarele de ce e asa mare? si tata de ce e la servici?..."), si apoi finalul in care scumpul tau copil devine cel care iti da in cap pentru ultima pensie (varsta cuprinsa intre 17-50 de ani ca dacaapuci varsta la care copilul tau are 50 de ani nu cred ca tise mai pare naspa sa iti dea in cap). Deci nu mersi! Nu am de ce, si mai ales nu sunt capabila de asa o raspundere (abia pot sa am grija de mine, iar sa am pretentia de la sot sa fie cel care are grija de amandoi ar fi un gest egoist din partea mea) deci nu o sa ma marit niciodata.
Stiti oare voi mai bine decat mine de ce sunt si de ce nu sunt capabila?
